Egoismul ca drum spre implinire

Un nou suspin i-a adus inca o lacrima pe obrazul posomorat...era un vechi obicei si singura lui razbunare-plansul. Lacrimi curgeau pe vechile dare uscate de lacrimi, formand santuri ce aduceau pe fata fina de copil o expresie obosita. Era la varsta implinirii, rasaritoarea varsta de saptesprezece ani. Un copil ai zice! Dar numai plansul ii imbatranise ochii atat de mult, incat privirea lui semana cu cea a unui caine batjocorit. Era o privire loiala si sfioasa ce facea sa apara prima lui calitate- bunul simt. Era un copil deosebit prin simplul fapt ca plangea, fapt din care reiese o marinimie de necrezut, o acuitate a simaurilor si o sensibilitate usor exagerata.


Nimic nu ma sperie mai mult, decat sa ma gandesc ca atunci cand scriu, cineva superior rade în nas creatiei mele! Acesta este probabil egoismul meu...